Frică sau egoism?

Nu mă așteptam să am un motiv atât de bun să scriu azi. Dar se pare că în fiecare zi realizez că sunt înconjurată de oameni care mă fac să realizez cât de multe se pot schimba de la o zi la alta. Azi,mai precis în această seară ploioasă în care încă serbăm o zi importantă pentru țara noastră, și cu această ocazie vreau să le urez tuturor românilor patrioți ca mine, un sincer La mulți ani!, s-a întâmplat să fiu sunată de un vechi prieten, cu care sinceră să fiu, nu mai ținusem legătura de ceva vreme, și să mă cheme la un ceai și o poveste.
Pe drum, am avut un impuls de a-i spune că nu îmi place situația dintre noi, mai ales în ultima vreme, având în vedere că relația noastră de prietenie s-a cam răcit și simțeam că merg pe stradă lângă un străin. Toate acestea până în momentul în care a început să se deschidă în fața mea și să își facă curaj să îmi dea detalii despre mica lui poveste de dragoste, asta în situația în care nu mai vrusese să vorbească despre asta, cu mine, până acum.
Toată povestea lui a început acum șapte luni când s-a cunoscut cu respectiva. Spun "respectiva", nu din lipsă de politețe ci pentru că nu expun persoanele din viața mea aici.
Treaba stă cam în felul următor: cei doi sunt un cuplu foarte drăguț și au genul de relație la care toți visăm odată și o dată. Însă acest individ, are o mică-mare problemă. Omul s-a cam îndrăgostit până peste cap.
Toate bune și frumoase până în momentul în care realizează că de fapt, el este deja mult prea "addicted", iar acest lucru începe să îl cam sperie. Și da, toată treaba asta e pe bună dreptate, având în vedere că în ziua de azi încrederea este o bijuterie extrem de rară și foarte greu de păstrat.
Ideea postării mele din seara asta nu era să împărtășesc cu toată lumea povestea lor. Ideea este de fapt, că eu am realizat un singur lucru în seara asta, care până și pe mine mă șochează. Frica de a pierde un lucru valoros este atât de mare, încât îți macină și cele mai adânci,ascunse și întunecate gânduri.
Unii poate o să numiți asta egoism, sau obsesie, însă momentul în care realizezi că pur și simplu persoana respectivă poate fi întregul tău Univers, atunci te gândești că nimic din ce e în jurul tău nu mai are nicio importanță și tot ceea ce ai acum, contează. Însă din păcate gândurile cum că într-o clipă tot acest Univers se poate transforma în praf și scrum, încep să apară. Și sunt atât de constante încât ajungi să devii paranoic.
Ei bine, asta se cam întâmplă în momentul de față cu acest om, care din păcate, nu aș zice că ar fi fost prea norocos până acum. Poate că uneori gândim prea departe, și faptul că am început să punem din ce în ce mai mult răul în față ne face să devenim extrem de sceptici. Însă trebuie să recunoaștem cu toții că trăim într-o lume nu foarte "simpatică".
Singurul lucru care ne rămâne de făcut este să sperăm că nu vom avea parte de dezamăgiri pentru totdeauna, și că într-o bună zi, răsare soarele și pe strada noastră. Când? Asta nu știm niciodată. Dar cu siguranță se va întâmplă cândva.

Univers paralel

In ultima vreme mi-am facut un obicei ciudat. Am momente in care stau, pur si simplu, ma uit in gol, si analizez. Analizez oameni, lucruri, povesti, intamplari. Incerc sa le pun cap la cap si nu reusesc. Parca tot ce e in jurul nostru este un total haos. Am senzatia ca sunt inconjurata de lucruri fara sens. Uneori ma sperie ideea ca vom ajunge intr-o lume in care nici noi ca persoane nu vom mai gasi un sens in nimic. Lumea se schimba.E normal sa fie asa. De la an la an, ne gandim la ce am facut in anul precedent, si ni se pare ca a trecut o vesnicie. Pentru ca nu mai stim sa ne bucuram de micile detalii care ne fac ziua mai frumoasa. Nu mai stim sa apreciem oamenii pe care ii avem alaturi de noi, pana cand ii pierdem si realizam cat de fraieri suntem. 

       Nu inteleg de ce ne mai miram cand vedem atatia oameni depresivi, stresati sau distrusi psihic. Pentru ca noi suntem cei care ne cream acest univers paralel de cel in care ar trebui sa traim, si pe care cu totii ni-l dorim.

Să încercăm să schimbăm ceva

Am fost sfătuită de un prieten să reîncep să scriu. Mi s-a părut ciudat, pentru că în ulima vreme recunosc că m-am închis în mine într-atât,încât nu îmi mai doresc să îmi exprim gândurile în mod direct. Și da, am o mulțime de motive să fac asta, dar totuși, am ales să reîncep. Poate că acesta e un șut în fund de care am nevoie în momentul de față. Iar având in vedere că  întotdeauna am mers pe princiupiul: Nimic nu e întâmplător, here we go!

Nu vreau să vă imaginați că din primele rânduri o să încep să dramatizez, cu toate că îmi cam place să fac asta. Prietenii mei confirmă asta în fiecare zi în care mă văd. Dar nu am început toată chestia asta ca sa vă vorbesc despre cum știu eu dramatiza.

Am început să scriu pentru că azi am ajuns la o concluzie destul de ciudată, chiar și pentru mine.

Vorbeam azi dimineață cu o prietenă foarte bună de-a mea care îmi spune la un moment dat, o chestie de genul: “cred că are dreptate cine a zis că bărbații vor deveni homosexuali, iar femeile vor conduce lumea!” Probabil toți o luați ca pe o glumă, exact cum am luat-o și eu inițial, însă credeți-mă pe cuvânt că nu este. Spun toate aceste lucruri pentru că am motive să o fac. Nu o să vreau să dau nume de persoane aici, sau să dau prea multe detalii despre viața mea personală, pentru că până la urmă ce rost ar mai avea ideea de a scrie un blogg?

Ideea este, oameni buni, că băieții/bărbații în ziua de azi, chiar nu știu ce vor! Am ajuns ca la vârsta de 21 de ani, să mă întreb dacă eu sunt cea cu probleme sau întreaga planetă s-a întors cu susul în jos. OK, să revenim la bărbați, că până la urmă acesta este subiectul meu principal, azi. Problema stă în felul următor: am purtat mai multe discuții cu diferite persoane; atât de sex masculin, cât și de sex feminin. Și până acum, cu toții mi-au confirmat același lucru: tinerii cu vârste cuprinse între: 20 și 25 de ani, au o problemă gravă numită: lipsa înțelegerii cuvântului “afecțiune”. De ce spun asta? Acest tip de oameni nu știu nici să ofere, dar nici să primească afecțiune. Sunt total imuni la tot ceea ce înseamnă acest cuvânt atât de simplu.

În concluzie, suntem generația care peste 10 ani își va pune tot felul de întrebări fără răspuns, și care va regreta ca nu a știut să deslușească la timpul potrivit, misterul tinereții.

Cum să uităm?

Uneori tot ce trebuie să facem este să ștergem cu buretele tot ceea ce ne face să suferim. Tot ceea ce simțim că ne face rău,sau că ne ranește sufletul. Cuvântul care necesită subliniere aici este "trebuie",deoarece acest lucru este imposibil.

Sunt momente în viață în care ne dorim din tot sufletul să putem spune "adio".Și nu neapărat persoanelor,ci amintirilor care ne fac să le păstrăm în prezent.

Trecutul nostru,este un episod anterior,din serialul ce ne conduce viețile,acesta fiind bazat în totalitate pe trăirile interioare ce ne macină mintea,subconștientul fiind acel lucru care ne amintește,pe timpul nopții de sentimentele pe care am încercat să le ascundem în timpul zilei. Ba mai mult,ni le amplifică. Face în așa fel încât să simțim totul intr-un mod dureros,așa încât fiecare nerv din corp să simtă acele impulsuri transmise de suflet.
Și atunci apare evidenta întrebare: De ce nu pot să uit tot ce mi-am propus să uit?
Răspunsul e simplu: O să poți să uiți abia atunci când îți vei dori cu adevărat să uiți.
Nu ma încerca să te minți singur.Să spui că nu-ți mai pasă,sau că ai trecut peste.Atâta timp cât încă e acolo,nu vei putea uita.
Tot ce trebuie să faci,este să lucrezi cu interiorul tău.