Pentru tine, Mama!

Nu stiu de ce, sau cum mi-a venit ideea, dar azi vreau sa scriu despre Mama. Probabil si dorul de casa si conversatiile telefonice de azi cu ea m-au facut sa meditez putin in seara asta.

Nu sunt multe de zis, pentru ca nu as avea nici timp si nici spatiu suficiente ca sa va povestesc despre mama mea. Insa tot ce pot sa spun este ca aceasta femeie merita un premiu pentru cea mai buna mama din lume. Si sunt convinsa ca multe mame il merita. Dar Mama, merita ceva mai mult de atat. Merita ca acum, dupa 21 de ani in care am facut-o sa sufere de mai multe ori decat am facut-o fericita, 21 de ani in care plangeam amandoua, insa in camere diferite, nestiind ca si celeilalte ii pare rau pentru cearta de dinainte, 21 de ani in care mi-a suportat atat de multe, incat nu sunt cuvinte in niciun dictionar din lume prin care as putea sa ii multumesc pentru cate a facut pentru mine.

Insa stiu, ca indiferent de cat de multe s-au intamplat in viata amandurora si indiferent de cate ori o supar si o fac sa sufere, sau de cat de mult si-ar dori sa fie totul altfel, ma iubeste asa cum sunt si imi doresc ca prin aceste cuvinte sa inteleaga ca o iubesc enorm si ii multumesc nespus pentru tot ce face pentru mine. Te iubesc, Mama! 

Niciodata nu zi, niciodata!

"Maybe it's never goodbye"- pornesc azi de la ideea ca sunt persoane pe care le intalnim, poate isi iau zborul, poate ajungi sa nu mai stii nimic de ele, dar undeva candva, tot va veti intalni. De ce? Pentru ca asa trebuie sa fie. Exact cum se spune: "Timpul le rezolva pe toate", asa se intampla cu noi toti. Daca soarta asta, pe care uneori ne-o facem noi, alteori regretam ca nu am luat deciziile potrivite la momentul potrivit, face in asa fel incat sa va intalniti, va veti intalni. Sau veti ajunge sa dati cumva unul de celalalt. Nu conteaza ca sunteti in colturi diferite ale tarii, ale continentului sau ale lumii, dar va veti vedea. Poate ca se intampla intr-un moment total nepotrivit, poate ca nu, dar unele lucruri se intampla cu un scop. Iar scopul il veti afla sau nu. Dar lucrurile se intampla. Si trebuie sa le acceptam asa cum sunt si asa cum ne surprind!

Live for the moment

In fiecare dimineata ma trezesc spunand: " Today i wanna live the moment". Gen: sa nu ma mai gandesc deloc la ziua de maine, sau unde ma voi afla peste un an sau doi. Imi iese, dar cand se lasa seara si stau pe geam uitandu-am la stele, gandurile imi curg prin minte, si incep sa privesc lucrurile dintr-o alta perspectiva. De ce vreau sa merg intr-un loc in care imi doream candva, dar acum nu mai sunt la fel de sigura ca si sufletul meu s-ar mai regasi. Stiu, uneori gandesc prea mult, sau prea putin, uneori sunt o copila, alteori ii surprind pe cei de doua ori mai in varsta decat mine. Insa atunci cand imi doresc ceva, stiu ca o vreau pentru vesnicie. Si vesnicie pentru mine inseamna mai mult decat insemna pentru oricine altcineva. Vesnicia poate fi definita printr-o singura persoana, daca iti doresti suficient de mult sa iti petreci tot restul vietii sau mai mult cu ea.
Fiind oameni, fiecare din noi ne dorim o vesnicie, nu conteaza cu cine, cum sau de ce. Ne-o dorim! Depinde de noi cum va arata vesnicia noastra. La fel cum nici soarta nu trebuie sa decida pentru noi. Noi decidem pentru soarta si pentru viitorul nostru. In asa fel incat nimeni si nimic sa nu ne schimbe perspectivele. Daca noi nu suntem suficient de puternici sa ne decidem cursul vietii si sa luam deciziile la momentul potrivit, atunci nu vad rostul sa mai speram la o vesnicie.

"Un intreg"

Am auzit si eu ca azi e Ziua Internationala a Fericirii. Ce pot sa spun? Despre fericirea mea, am vorbit in articolul precedent. Despre fericirea altora, nu am ce sa spun pentru ca nu am de unde sa stiu cine e fericit si cine nu este.
Zilele trecute am avut niste ganduri interesante. Avand in vedere ca am si primit unele vesti putin mai socante, dintre care, verisoara si matusa mea se casatoresc vara aceasta.
Aceste vesti m-au pus putin pe ganduri. Ma gandeam: Oare genul asta de oameni stiu ce fac, cand iau decizii de genul asta? Stiu ce inseamna sa iti legi viata de altcineva in afara de tine insuti, sau parinti? Oare sunt pregatiti de un nou inceput? Ca e simplu sa spui un "Da", insa te gandesti vreodata cate sacrificii implica acest cuvant? Ce insemnatate are el?
Cu totii vrem sa ne formam o familie, sa ne realizam, sa fim fericiti. Insa nu toti ne punem intrebarea: Sigur asta insemna fericirea?
Ei bine, pot spune doar ca eu nu sunt in masura sa judec, sau sa dau sfaturi despre casatorie, si fericire. Insa, atunci cand ajungi sa intelegi cu adevarat ce insemna sa fii fericit, trebuie sa stiti ca de acolo in colo, nu mai are importanta ce, cum sau cat ai. Ci,cu cine?
Daca tu esti hotarat sa renunti la propria persoana pentru a fi un intreg, asta insemna fericire. Si de aici denota ca esti pregatit pentru orice obstacol ce iti va iesi in cale, alaturi de persoana iubita. Pentru ca atunci cand ajungeti sa fiti un intreg, ei bine, asta insemna fericire!

Iti multumesc!

Incep sa constientizez si eu ca nu am mai scris de mult. Tocmai de aceea, odata cu venirea primaverii, as dori sa deschid un subiect interesant.

Aceasta pauza de la scris, daca pot sa spun asa, a fost una benefica pentru mine. In tot aces timp, lucrurile au reusit sa ia o intorsatura extrem de interesanta.

 Azi, as dori sa subliniez un subiect destul de delicat in viata mea. Acela fiind aparitia unei fiinte deosebite, care mi-a schimbat total sensul vietii si care dupa o foarte lunga perioada de timp, m-a facut sa zambesc din nou, dar de data aceasta cu adevarat. Pana acum, pe chipul meu se regasea un zambet fals, fortat. Iar dincolo de aparente, gaseam o fiinta distrusa, o fiinta ce era doar o leguma secata de seva. 

In trecut, seara tarziu cand nu aveam somn, imi puneam o intrebare: De ce nu vede si Dumnezeu ca am nevoie de fericire? Si nu, fericirea pentru mine nu insemna un obiect, si poate nici o persoana in sine, ci un suflet curat, care sa ma faca sa imi deschid ochii, si sa ma trezesc dintr-un cosmar ce tinea deja de o lunga perioada de timp. Fericirea inseamna sa nu iti mai doresti sa ai nimic in afara de acel suflet care ti-a luminat total calea si viata. Acel suflet care te face sa simti ca poti sa atingi stelele fara nicio problema, care iti da incredere totala in tine, si care te face sa iti doresti sa respiri. Acel suflet, imi da mie acum motive sa deschid ochii in fiecare dimineata.

Poate ca unii dintre voi care nu ati reusit inca sa ajungeti sa simtiti ceea ce simt eu acum, o sa ma judecati ca fiind o persoana naiva, visatoare sau mult prea indragostita ca sa vada urata realitate din jurul nostru. 

De data aceasta, imi permit sa va contrazic! Pentru ca imi doresc ca fiecare fiinta de pe acest pamant sa simta cel putin odata in viata implinirea pe care eu o simt acum. 

Aceasta persoana mi-a aratat ca merita sa lupti sa obtii fericirea, si merita sa iti dai chiar si ultima suflare ca sa o atingi macar putin. 

Si da, recunosc! Am scris asta ca sa pot sa ii multumesc si aici, si prin orice mijloace posibile, ca exista! Asadar, iti multumesc ca existi, si ca faci din fiecare zi a vietii mele motiv de bucurie!

Frică sau egoism?

Nu mă așteptam să am un motiv atât de bun să scriu azi. Dar se pare că în fiecare zi realizez că sunt înconjurată de oameni care mă fac să realizez cât de multe se pot schimba de la o zi la alta. Azi,mai precis în această seară ploioasă în care încă serbăm o zi importantă pentru țara noastră, și cu această ocazie vreau să le urez tuturor românilor patrioți ca mine, un sincer La mulți ani!, s-a întâmplat să fiu sunată de un vechi prieten, cu care sinceră să fiu, nu mai ținusem legătura de ceva vreme, și să mă cheme la un ceai și o poveste.
Pe drum, am avut un impuls de a-i spune că nu îmi place situația dintre noi, mai ales în ultima vreme, având în vedere că relația noastră de prietenie s-a cam răcit și simțeam că merg pe stradă lângă un străin. Toate acestea până în momentul în care a început să se deschidă în fața mea și să își facă curaj să îmi dea detalii despre mica lui poveste de dragoste, asta în situația în care nu mai vrusese să vorbească despre asta, cu mine, până acum.
Toată povestea lui a început acum șapte luni când s-a cunoscut cu respectiva. Spun "respectiva", nu din lipsă de politețe ci pentru că nu expun persoanele din viața mea aici.
Treaba stă cam în felul următor: cei doi sunt un cuplu foarte drăguț și au genul de relație la care toți visăm odată și o dată. Însă acest individ, are o mică-mare problemă. Omul s-a cam îndrăgostit până peste cap.
Toate bune și frumoase până în momentul în care realizează că de fapt, el este deja mult prea "addicted", iar acest lucru începe să îl cam sperie. Și da, toată treaba asta e pe bună dreptate, având în vedere că în ziua de azi încrederea este o bijuterie extrem de rară și foarte greu de păstrat.
Ideea postării mele din seara asta nu era să împărtășesc cu toată lumea povestea lor. Ideea este de fapt, că eu am realizat un singur lucru în seara asta, care până și pe mine mă șochează. Frica de a pierde un lucru valoros este atât de mare, încât îți macină și cele mai adânci,ascunse și întunecate gânduri.
Unii poate o să numiți asta egoism, sau obsesie, însă momentul în care realizezi că pur și simplu persoana respectivă poate fi întregul tău Univers, atunci te gândești că nimic din ce e în jurul tău nu mai are nicio importanță și tot ceea ce ai acum, contează. Însă din păcate gândurile cum că într-o clipă tot acest Univers se poate transforma în praf și scrum, încep să apară. Și sunt atât de constante încât ajungi să devii paranoic.
Ei bine, asta se cam întâmplă în momentul de față cu acest om, care din păcate, nu aș zice că ar fi fost prea norocos până acum. Poate că uneori gândim prea departe, și faptul că am început să punem din ce în ce mai mult răul în față ne face să devenim extrem de sceptici. Însă trebuie să recunoaștem cu toții că trăim într-o lume nu foarte "simpatică".
Singurul lucru care ne rămâne de făcut este să sperăm că nu vom avea parte de dezamăgiri pentru totdeauna, și că într-o bună zi, răsare soarele și pe strada noastră. Când? Asta nu știm niciodată. Dar cu siguranță se va întâmplă cândva.

Univers paralel

In ultima vreme mi-am facut un obicei ciudat. Am momente in care stau, pur si simplu, ma uit in gol, si analizez. Analizez oameni, lucruri, povesti, intamplari. Incerc sa le pun cap la cap si nu reusesc. Parca tot ce e in jurul nostru este un total haos. Am senzatia ca sunt inconjurata de lucruri fara sens. Uneori ma sperie ideea ca vom ajunge intr-o lume in care nici noi ca persoane nu vom mai gasi un sens in nimic. Lumea se schimba.E normal sa fie asa. De la an la an, ne gandim la ce am facut in anul precedent, si ni se pare ca a trecut o vesnicie. Pentru ca nu mai stim sa ne bucuram de micile detalii care ne fac ziua mai frumoasa. Nu mai stim sa apreciem oamenii pe care ii avem alaturi de noi, pana cand ii pierdem si realizam cat de fraieri suntem. 

       Nu inteleg de ce ne mai miram cand vedem atatia oameni depresivi, stresati sau distrusi psihic. Pentru ca noi suntem cei care ne cream acest univers paralel de cel in care ar trebui sa traim, si pe care cu totii ni-l dorim.